Un volum de poezii, adunate în ani de creaţie, anunţă debutul artistic al Ancăi Moldoveanu.
Anca Moldoveanu, profesoară de limba română la unul dintre liceele craiovene, şi-a făcut de curând debutul în lumea artistică a Olteniei, şi nu numai. După ani şi ani, timp în care au luat naştere frumoase poezii, mai întâi de iubire, apoi desprinse din trăirile interioare, toate s-au adunat în volumul apărut recent la Editura „Scrisul Românesc“. Povestea poeziilor scrise de Anca Moldoveanu începe încă de pe vremea când era adolescentă. „Eram foarte mică atunci când m-am apucat să scriu poezie. Nu aveam prea multă experienţă, aveam 16-17 ani atunci când i-am trimis lui Adrian Păunescu prima poezie. Erau poezii de dragoste, scrise sub influenţa lui Eminescu, căci el este marea mea iubire. Mai târziu, poezia a început să se contureze, să scoată la iveală sufletul meu. Volumul „Pe drum de lumină» (cel care adună poeziile create de-a lungul timpului – n. r.) nu este alcătuit numai din poezie religioasă, este şi o poezie spirituală, a încercărilor mele de a arăta că suntem fiinţe de lumini şi nu ne confundăm cu trupul. Sunt poezii din mai multe perioade ale vieţii mele, începând din studenţie. Am publicat şi la Caracal, unde am fost profesoară zece ani, poezii scrise după anumite decantări, trăiri. În spaţiul meu interior există Dumnezeu şi am încercat să-l exprim“, a precizat Anca Moldoveanu.
Şi pentru că focul creaţiei nu-i dă pace, poezia a lăsat loc şi prozei, astfel că nu peste mult timp o nouă lucrare purtând semnătura sa va vedea lumina tiparului. Până la acel moment însă, rămâne să încânte poezia sa, să conducă cititorul pe drumul de lumină.
Poeziile, prin ochii altui om de litere
Şi pentru că scrierile Ancăi nu puteau trece neobservate, ele nasc deja primele comentarii, adunate pentru început chiar în prefaţa volumului. „Poezia Ancăi Moldoveanu face parte din categoria religiozităţii. Versurile ei exprimă căutarea de sine şi căutarea lui Dumnezeu într-o luptă cu miză personală: «Sunt un soldat rătăcit în lume, Doamne,/Mai simt în suflet/Adierea vânturilor din alte lumi,/ Mă mai furnică şi acum/Palmele bătătorite de mânerul paloşului/Şi mă arde dârzenia/Ce-mi înalţă spiritul/Înaintea bătăliilor./Mă doare uneori gamba stângă/De ascuţimea lancei/Al cărui semn îl port şi acum,/Şi inima străpunsă/De privirea/Sub a cărei revărsare/Încă mă zbucium». Eul şi Dumnezeu sunt polii în care se desfăşoară poeziile, intens lirice prin confesiunea directă, prin etalarea sinelui, ba chiar prin imagistică. Temele recurente sunt, cum era de aşteptat, lumina, drumul, fragilitatea fiinţei (inclusiv a fiinţei fizice din carne şi oase), îndoiala, îngerul, iubirea (atât ca agape cât şi ca eros, ultimele poezii fiind, multe dintre ele, închinate lui «Dan»). Fără pretenţii de mărire literară, Anca Moldoveanu oferă o lirică a vibrărilor subtile, în care centrală este armonizarea dintre sine şi Dumnezeu. Citindu-i poeziile, ai senzaţia că ele fac abstracţie de cititor, de lumea înconjurătoare, de noi toţi, şi că-i sunt adresate direct, la propriu, lui Dumnezeu, ca o ofrandă, pe altar, aşa cum făceau vechii iudei. Cititorul dornic de lumină poate găsi în acest volum o invitaţie la propria-i lămurire interioară, fiind aici plin de sensurile pe care Constantin Noica i le găsea cândva“, notează Luminiţa Corneanu.
